Numele meu este Axel și mi s-a spus că sunt dislexic - aceasta este povestea mea.
Am 14 ani, o soră mai mare și un frate mai mic. Părinții mei nu sunt de acord cu totul, se ceartă adesea, mai ales când le arăt ultimele mele evaluări.
Când eram mic, am observat că nu puteam face lucruri ca toți ceilalți. Literele se amestecau în fața ochilor mei de fiecare dată când învățătoarea îmi cerea să citesc în fața clasei. Simțeam că inima îmi bate atât de tare încât ar fi putut să-mi iasă din piept. Ochiimei erau obosiți să se concentreze. Prietenii mei zâmbeau cu un cap ciudat. Fetele se uitau în jos ca să nu vadă rușinea din ochii mei. Fața mea se înroșea. Un nor mare plutea deasupra capului meu. Urechile mele începeau să fluiere. Eram ca într-un coșmar, doar că acolo nu mă puteam trezi. Mi-aș fi săpat o gaură ca să intru în ea. Mi-aș fi dorit să fi leșinat din fața tuturor, să vină salvarea, televiziunea, elicopere. Să știe toată lumea că nu eu, nu puteam citi, dar creierul meu.
Mai în vârstă, am văzut că sunt mai deșteapt, mai deștept decât amicii mei, uneori chiar mai deștept decât părinții mei, chiar dacă m-au considerat mereu un nul. De ce experimentez asta, de ce creierul meu nu-și poate face treaba când este presat. Simt că revin un copil de 5 ani - uneori îl văd luându-mi locul: fiind stângaci, bâlbâitor, prost și nul. Sunt aproape ca fratele meu mai mic, doar că nu mai am încrederea lui.
Dar în mine există un Axel, extra, inventiv, rapid, inteligent. Un Axel care știe că este mai bun decât alții, mai sensibil, mai puternic. Un Axel care îi va învăța pe alții lucruri pe care numai el le știe. Un Axel care nu se teme să călătorească în imaginația sa, să viziteze lumi în care totul este posibil. Cum să aduc acest Axel în lumină, astfel încât alții să-l vădă și ei, mai ales părinții mei care iși fac griji despre mine, care vorbesc cu mine despre ucenicie sau viața eșuată, lipsa de bani și rahat, o viață ca a lor, de fapt, atunci când mă gândesc la asta. Dar viața lor nu este a mea.
Ei cred că mă ajută cu întâlnirile lor la psihiatrii și logopezi care îmi spun cu toții (sau aproape) că este mai bine pentru mine să le spun tuturor că sunt dislexic și că astfel profesorii vor avea grijă de mine - ca și cum ar trebui să fiu reparat sau "înbunătățit" - cuvântul lor la modă. Dar nu vreau acest ajutor, nu vreau să port cârje toată viața, pentru că picioarele mele sunt puternice, mai puternice decât în toate testele și evaluările lor.
Mi-aș dori ca sora mea mai mare, care este "deșteaptă" ea, să nu mă mai judece, spunându-mi că nu muncesc suficient. Nimeni nu înțelege că "lucrez" H24 cu privirea altora, cu această emoție de a mă simți nul la fiecare pas, cu această imagine a unui viitor mediocru, cu temerile mele crescând zi de zi. Nu vreau ca aceste umbre să câștige, altfel Axel cel mare, cel puternic, nu va ieși niciodată din cutia lui, nu va vedea niciodată lumina zilei.
Cu fiecare sfat "înțelept" al părinților, prietenilor, profesorilor, acest Axel se scufundă din ce în ce mai adânc în cutia lui și se gândește că de acum înainte va fi casa lui, peștera lui din care nu mai poate ieși, pentru că devine și el mai mult o umbră, ca o imagine neclară a unui băiat care a visat la sine.
