top of page

Cum m-am vindecat de vinovăția mea cronică?

Actualizată în: 25 dec. 2021

De ce atâta vină? Cum ne poate salva o ședință la psicolog? A fi în contemplare în ciuda propriei persoane. Cum ne putem elibera definitiv de povara vinovăției?

1) Când te simți mereu vinovat

Înainte, mă simțeam vinovată pentru tot ce făceam, 24/7. De când eram mică, m-am simțit vinovată, chiar dacă recunosc că nu am trăit o copilărie atât de dramatică. Părinții mei erau părinți clasici, așa cum aveau majoritatea prietenilor mei la acea vreme. Mai mare, la maturitate, totul s-a generalizat.
* Fie că e vorba de ninsoare sau de ploaie, mă simțeam vinovată, de ce nu am știut, de ce nu m-am uitat la vreme ca să aleg hainele "bebelușilor" mei de 9 ani în consecință?
* Pregătisem un fel nou de mâncare (legume gratinate), pe care copiii nu l-au apreciat, mă simțeam vinovată, de ce nu am făcut mâncărurile lor preferate?
* Aveam o întâlnire profesională importantă, nu aveam nimic de pus pe mine pentru a-mi ascunde kilogramele în plus, mă simțeam vinovată, de ce nu reușesc niciodată în dieta mea, de ce să păstrez doar o garderobă în mărimea 36, care nu reușește cu adevărat să mă motiveze?
* Copilul meu plângea sau nu era bine, mă simțeam vinovată, există neapărat energii negative în aerul subtil pe care l-am generat și pe care copilul meu l-a absorbit ca un burete, de ce nu am stabilit o rutină de curățare energetică pentru bunăstarea întregii familii?
* Eram mereu epuizată seara, așa că trebuia să mă culc devreme, uneori înaintea copiilor, mă simțeam vinovată, pentru că nu aveam suficient timp de petrecut cu familia, de ce nu mi-am gestionat emoțiile suficient de bine astăzi și timpul meu, pentru a mă regăsi în această stare.
* O discuție cu un prieten m-a supărat, până la punctul de a-mi provoca o migrenă, mă simțeam vinovată, de ce nu am stabilit limitele potrivite, de ce nu mi-am dozat bine energia, dorind mereu să dau prea mult în relații toxice.
* Mormanul de cărți de spiritualitate și dezvoltare personală era încă pe noptiera mea, în aceeași stare pe care îl părăsisem, acum o lună, mă simțeam vinovată, cum să-mi depășesc blocajele fără să citesc, cum să merg mai departe pe calea mea fără cunoaștere?
* Soțul meu mi-a atras atenția asupra unui detaliu, m-a supărat, ne-am certat, m-am simțit vinovată.
* Copilul meu primea o notă proastă la școală, da, ai ghicit, mă simțeam vinovată, de ce nu mi-am luat suficient timp ca să-l ajut cu temele și să-i dau metode mai eficiente de revizuire.
* Am avut musafiri la masă, la finalul zilei, în ciuda efectului foarte bun lăsat asupra lor, mă simțeam vinovată, de ce am dat atât de mult din mine ca să mă trezesc iar atât de obosită.
* După ședința săptămânală de luni dimineață de la serviciu cu întreaga echipă, mă simțeam vinovată, de ce să nu găsesc curajul să mă afirm, de ce să las să se rostească astfel de prostii?
Am ales intenționat aceste exemple, pe care fiecare le poate experimenta la un moment dat în viața sa. Te-am văzut zâmbind în spatele ecranului calculatorului sau smartphone-ului tău. Și eu zâmbesc acum, când îmi amintesc acea perioadă întunecată din viața mea.

2) Ședința de la psiholog

La a 2-a ședința, după ce i-am explicat problema și un pic parcursul meu de viață destul de atipic, a fost timpul să încep un program adaptat. Psicoloaga părea ezitantă, se uita în dosare, a scos un dosar de carton cu foi înăuntru. Mi-a explicat că avea cinci întrebări la care va trebui să răspund în scris, în fața ei, în timpul ședinței. Mă uit repede și văd întrebările:
1. Ce durere fizică îți provoacă această emoție în corpul tău?
2. Ce gânduri te face să ai?
3. Ce acțiuni te face să faci?
4. Ce acțiunit te face să nu faci?
5. Ce as face dacă nu mai există?
Înainte de a începe, îmi spune ea, încercați să vă imaginați această emoție primară care vă face atât de rău și desenați-o aici, pe această hârtie. Încercați să-i dați un prenume, de asemenea. Mă uit la ea panicată, în capul meu totul se întoarce cu susul în jos, de mulți ani, am încercat să găsesc un răspuns, fără rezultat, și ea ajunge ca o floare cu întrebările ei!
Încep să-mi imaginez această emoție de vinovăție care m-a ros mereu și în acel moment se întâmplă ceva magic. Toate piesele puzzle-ului se așează împreună și văd o imagine clară și limpede. Simt toată energia vinovăției. Îi simt personalitatea, mirosul, nuanța de culoare, aproape respirația pe pielea mea. Simt legătura ei foarte puternică cu mine, care datează cu mult dinainte de a mă naște.

3) Descrierea emoției

O desenez și îi dau un nume. O văd ca pe un fel de monstru cu tentacule care mă apasă în anumite părți ale corpului meu, rănindu-mă sau suflându-mi în ureche gânduri pline de vinovăție, înjositoare și umilitoare, împingându-mă să fac alegeri contraproductive sau contraintuitive. Sub influența lui, am văzut cât de jos, nesemnificativă, drenată de energie m-am simțit. Completez foaia cu răspunsurile la întrebările care mi s-au părut ușoare - răspunsurile au fost scrise de ele însele într-o fluiditate de necrezut. Plec de la ședința, fără instrucțiuni precise pentru perioada de urmat.

4)Trei săptămâni de contemplare

Intru într-o stare ciudată de contemplare, în ciuda mea, care a durat aproximativ 3 săptămâni. Simțul atenției mele se schimbase. Am văzut detalii care erau complet nedetectabile înainte. Percepția timpului se schimbase. Am avut senzația că totul a fost încetinit sau invers că am devenit mult mai rapidă decât lumea înconjurătoare.
În prima săptămâna, atenția mea a fost concentrată (automat, fără ca eu să am cel mai mic control asupra ei) asupra tuturor durerilor mele din corp. Am constatat că, cu fiecare gând și emoție de vinovăție, aveam dureri în locuri foarte specifice, dar răspândite pe tot corpul în întreaga zi. Totul mă durea la un moment dat: capul, gâtul, umerii, pieptul, inima, brațele, mâinile, coastele, spatele, soldurile, genunchii, picioarele, călcâiele... Durerea putea fi acută sau difuză, ușoară sau severă. Dacă vinovăția devenea mai vibrantă, de multe ori îmi loveam degetele de la picioarele, prin tot ce am găseam în calea mea: piciore de pat, masă, colțuri de mobile... Când vina mea urca pe scara de intensitate, amestecându-se cu furie, mă ardeam accidental în timp ce găteam sau aprindeam șemineu.
În a 2-a săptămână, atenția mea s-a îndreptat către emoțiile și sentimentele mele, care ar putea coexista în același timp cu vinovăția. Astfel, am văzut că fiecare durere fizică din corp avea, într-un fel, propria emoție. Și fiecare emoție îmi aducea un gând foarte caracteristic. În această stare de încetinire permanentă, aproape că am văzut cum fiecăre gând ajungea la mine. Așa că, începusem să le văd, înainte ca ele să apară clar în mintea mea. Aceste gânduri păreau in exteriorul meu, ca și cum nu mi-ar fi aparținut, ca și cum ar fi venit din altă parte.
În a 3-a săptămână, am început să văd că acțiunile mele au fost coordonate de această stare, de durerile mele, de emoțiile și sentimentele mele, de gândurile mele. Fiecare acțiune era polarizată în două categorii: dreapta sau deviată față de ființa mea interioară sau față de această conștiință care a observat întregul proces timp de 3 săptămâni. Au fost prea multe acțiuni sau nu destule. Și multă energie pierdută. Cu toate acestea, pe parcursul întregului proces, nu am avut reflexul de a judeca ce se întâmplă, ceea ce observam. M-am simțit puțin exterioară la tot ce mi se întâmpla, chiar dacă corpurile mele fizic, mental și emoțional erau implicate și mai sensibile decât in mod normal.

5) Ce-a urmat?

Procesul s-a oprit de la sine. Timpul a trecut în liniște. Câteva luni mai târziu, retrăiesc situații similare cu cele spuse la începutul articolului, doar că nu mai exista vinovăția. Nici una, nada, niente, nothing. Am avut și alte experiențe, am înțeles că vinovăția a dispărut pentru totdeauna. Fiecare situație, care in mod normal mă făcea să mă simt vinovată, acum o trăiam în lejeritate. După discuții cu oameni care generau cu ușurință argumente si ceartă, acum simțeam că tot bagajul emoțional pe care îl purtam în spatele meu nu mai era acolo, de unde poate sentimentul de lejeritate. Odată ce cearta se termina, regăseam zâmbetul și energia mea, nu mai era nimic care să activeze răni vechi legate de vinovăție. E ca și cum acest monstru cu tentacule s-ar fi dezvăluit din spatele ecranului său, ca în Vrăjitorul din Oz, unde se ascundea bătrânul profesor, sau ca micul dragon roșu din Mulan care și-a proiectat imaginea de 1000 de ori mai mare decât el pe un perete. De fapt, nu este atât de înfricoșător în cele din urmă.
De atunci, au trecut câțiva ani, vinovăția nu s-a mai întors. În schimb, simt un fel de responsabilitate în locul ei, un sentiment mai stabil și mai subtil. Am reușit, între timp, să-mi asum instrucția familială a celor 3 copii ai mei timp de 3 ani (știți cu toții acum, ce înseamnă asta cu pandemia mondială), o concediere, un șomaj și multe alte aventuri care înainte m-ar fi costat mult. Nu aș putea să mulțumesc suficient de mult psiholoagei mele pentru inspirația pe care a avut-o in acea zi. De asemenea, le mulțumesc ghizilor mei care mi-au permis să trăiesc acest proces într-o stare de grație. Acum trăiesc lucrurile mai conștient, revenind la elementele esențiale, bucurându-mă de familia mea, dedicându-mă misiunii mele de viață: să fiu life coach și terapeută.

Vinovăția este una dintre cele mai mari poveri ale societății, după stres. Sper că acest articol și experiența mea v-au inspirat și v-au adus o altă privire asupra dificultăților voastre fața de vinovăție. Nu te mai simți vinovat! Iesi din aceasta capcană si fii mai liber, mai afirmat, mai puternic.

Lăsați un comentariu mai jos pentru a fi informat cu privire la publicațiile viitoare.

Oana Martins

Life coach și terapeută energetică

www.oana-therapie-coaching.com

9 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Comments


bottom of page